Părintele Ioanichie Bălan: Păcatul care-ţi ucide sufletul şi te aruncă în pierzare! De aici îţi vin necazurile:

L-au întrebat fraţii: Ce alte fapte bune sunt mai necesare monahilor?

– Întâi, neieşirea din mănăstire. Călugărul nu trebuie să iasă, dacă se poate, niciodată din mănăstire; iar dacă iese, numai la mare nevoie şi pentru un ceas-două. Apoi, repede să se întoarcă la mănăstire. Pentru că i se răceşte sufletul, îi slăbeşte credinţa, îi rămâne rugăciunea şi canonul, şi îşi pierde liniştea. Iată de ce nu m-am silit să merg la Ierusalim. Trebuia să pierd o lună de zile pe drumuri, fără Sfânta Liturghie, fără rugăciune şi canon. Aici, însă, la Sfânta Liturghie, este tot Ierusalimul, dacă asculţi slujba cu toată frica de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste.

O altă faptă bună, foarte necesară călugărului, este tăcerea. Am văzut că dacă vorbeşti, de cele mai multe ori, greşeşti, judeci, spui minciuni, cleveteşti, te lauzi, râzi de alţii şi nu mai ai îndrăzneală la rugăciune. Iar dacă taci, mare odihnă sufletească şi îndrăzneală ai la Dumnezeu.

Apoi, fuga de oameni. Trebuie să fugi de oameni, de tot felul de oameni. Atunci ai mare odihnă şi gândul îţi este numai la Dumnezeu. Să nu vorbeşti cu nimeni, dacă se poate, să nu primeşti mireni în chilie, nici să te duci în casele lor. Că nici tu nu-i foloseşti pe ei și nici ei, pe tine. Călugărul nu trebuie să vorbească cu oamenii, ci cu Dumnezeu. Pentru aceasta a venit la mănăstire, ca să se roage permanent pentru el şi pentru lume.

Altă faptă bună a călugărului este sărăcia. Călugărul să nu aibă, dacă se poate, nici o avere, mai ales bani. Iubirea de arginți îţi robeşte inima şi te lipeşti de ei, încât nimic nu mai poţi face din dragoste, ci numai pentru bani.

L-au întrebat părinţii: Ce păcat ucide cele mai multe suflete şi le aruncă în pierzare? Necredinţa sau desfrânarea?

– Nu, părinţilor. Este mândria! Mândria omoară cei mai mulţi oameni! Orice cădere a omului este numai din mândrie! Din pricina încrederii în sine, omul este lăsat să cadă în necredinţă, în desfrânare şi în deznădejde. Cu cât se mândreşte omul, cu atât cade mai repede şi mai de sus! Să ne ferească Dumnezeu de patima mândriei, că-i mai grea decât toate!
***
Păcatul de neiertat

Presupun că nu sunt singurul preot pe care enoriașii l-au întrebat care este păcatul de neiertat pe care îl menționează Iisus în Evanghelie. Desigur, asta poate suna puțin îngrijorător mai ales pentru conștiințele mai fragile. Hristos a spus că: Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta (Matei 12, 31) şi având în vedere consecinţele eterne, creştinii practicanți vor să ştie care este acest păcat pentru a-l evita. Unii se tem că l-au făcut deja și se îngrijorează pentru asta. Astfel, care este acest păcat teribil pentru care nu există iertare, nici în viața asta nici în cea de dincolo?

Traducere și adaptare: Lucian Filip
Sursa: http://www.pravoslavie.ru/

Pentru a înțelege mai bine ideea păcatului și a iertării este important să localizăm aceste concepte în viziunea iudaică a secolului I. Păcatul împotriva lui Dumnezeu aducea vina iar odată cu ea judecata divină. Astfel păcatul era văzut ca fiind cauza unei nenorociri, astfel încât, de exemplu, dacă cineva se năștea orb, se presupunea că acest fapt se datorează păcatului cuiva. De acolo și întrebarea ucenicilor la vederea orbului: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? (Ioan 9, 2). Sau când Turnul din Siloam a căzut peste optsprezece oameni și i-a ucis, s-a crezut despre ei că aveau numeroase păcate odată ce au avut de îndurat o asemenea soartă (Luca 13, 4). Uneori, păcatul și judecata au fost într-adevăr legate una de cealaltă, căci Hristos i-a spus paraliticului pe care l-a vindecat: De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău (Ioan 5, 14). Însă această legătură nu poate fi presupusă de fiecare dată. Viaţa este plină de taine ce depăşesc puterea noastră de înţelegere, iar cauza și efectul divin este una dintre ele.

Cu toate acestea, întrucât păcatul și judecata erau considerate adesea complementare, credincioșii aveau grijă să se pocăiască pentru păcatele lor și se rugau la Dumnezeu pentru iertare. Aceștia o primeau prin jertfele pe care le aduceau în templu, prin milosteniile date săracilor și prin rugăciuni fierbinți pentru iertare. Însă asigurarea ei nu putea fi presupusă dinainte. Credincioșii se străduiau din răsputeri și sperau că Dumnezeu va fi milostiv, însă nu aveau garanția ca așa va fi. Iar Dumnezeu a spus că nu va ierta un anume păcat, indiferent de orice. De exemplu neglijența înaltului preot Eli, care nu a vrut să îi înfrâneze pe fii săi care abuzau de slujba preoției: Dumnezeu a spus: De aceea mă jur casei lui Eli că vina casei lui Eli nu se va şterge, nici prin jertfe, nici prin prinoase de pâine în veci (1 Regi 3, 14). Aşa cum am spus: fără garanţii.

În contrast cu acest context trebuie să vedem asigurarea lui Iisus pentru iertarea divină a păcătoşilor. Acum existau garanţii. Într-adevăr, dacă cineva devenea ucenicul său, avea garanția libertății, iertării și vieții veșnice. Chiar și dușmanii lui Hristos au primit mesajul Său: şi Tu zici: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac (Ioan 8, 52). Ei nu credeau, dar au înţeles ceea ce li se promitea. Acum, prin Iisus, Dumnezeu oferea amnistie și iertare pentru oricine venea la El, indiferent de păcate, indiferent de trecutul lor. Era ca și cum un potop al iertării, un tsunami al harului venise peste lume.

Generozitatea universală era subiectul majorității pildelor sale. Asemenea este iarăşi împărăţia cerurilor cu un năvod aruncat în mare şi care adună tot felul de peşti (Matei 13, 47). Năvodul din parabolă aduna toţi peştii din mare, chiar şi pe cei răi. Plasa lua totul fără excepţie. Asta nu însemna că toată lumea avea să ajungă în Împărăţia Cerurilor, de aceea Hristos a continuat vorbind despre peştele prins care se împarte în bun şi rău odată ce a fost adus la mal, şi despre peştii răi care sunt aruncaţi (v. 49-50). Dar toți peștii din mare au fost prinși în năvodul ofertei lui Dumnezeu. Desfrânatele și vameșii, criminalii de război și cei care abuzau de copii, toți puteau fi iertați și să intre în Împărăția Domnului dacă se pocăiau și Îl urmau pe Hristos în viața neprihănită. Nimeni nu era exclus dacă se căia. Aceasta era într-adevăr bucuria lumii. Vestea cea bună era că oricine se putea întoarce acasă, indiferent de ceea ce făcuse.

Atunci, de ce s-a declarat un păcat de neiertat? Și care este? Contextul spuselor lui Hristos ni-l dezvăluie: păcatul împotriva Sfântului Duh este păcatul respingerii lui Iisus ca pe un înşelător. Fariseii au văzut minunile lui Hristos și izgonirea demonilor. Aceștia nu puteau nega realitatea lor, susținând că putea să le facă doar pentru că avea înțelegere cu diavolul. Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor (Matei 12, 24). (Observaţi rea-voința și ura față de Iisus: nici măcar nu suportau să Îi spună numele. Este numit acesta). Asta nu este doar o blasfemie împotriva lui Iisus ci împotriva Duhului Sfânt pentru că susțineau că harul Duhului Sfânt prin care Iisus a alungat demonii (Matei 12, 28) era un spirit necurat. Dușmanii Dumnezeului nostru erau împotriva a tot ce făcea Iisus, respingând venirea Împărăției Sale văzute ca o înșelare. Acea Împărăție era singurul loc de unde harul și iertarea veneau în lume, astfel că respingând Împărăția Sa, au respins odată cu ea și singura cale de iertare. Blasfemia împotriva Sfântului Duh nu a fost de neiertat în sensul că Dumnezeu le-a refuzat iertarea celor care s-au pocăit, ci pentru că rămânând în păcat și-au eliminat singuri orice șansă de a primi iertarea. Iisus nu era doar un alt învățător evreu. Era Fiul lui Dumnezeu, așa că a-L vedea pe El este ca și cum L-am vedea pe Tatăl (Ioan 14, 9) iar a-L respinge pe El este ca și cum L-am respinge pe Tatăl. De aceea acela care spune despre Iisus că are demon, nu mai poate primi iertare întrucât L-a respins pe Dumnezeu Însuși.

Paradoxul este, bineînțeles, că orice creștin care pune această întrebare preotului de teama ca nu cumva să fi comis acest păcat de neiertat, nu avea cum să-l fi făcut, pentru că prin întrebarea lor, demonstrează că Îl iubesc pe Iisus și se tem să nu fie despărțiți de El. Fie ca aceste suflete credincioase să nu se teamă. Au fost prinse în năvodul pescarului împreună cu ceilalți pești. Fie să persevereze în devotamentul lor.

Surse: Pr. Lawrence Farley; Arhimandrit Ioanichie Bălan, „Patericul românesc”.